A primãverii zile bolnave vin ºi-alung
Senina iarnã, albã, când arta e lucidã,
ªi-n minte, unde sânge posomorât prezidã,
Se-ntinde neputinþa cu un cãscat prelung.

Mi se-ncropesc sub þeastã amurguri albe, dense,
Un cerc de fier mi-o-ncinge, precum un sarcofag.
ªi cat în pribegire, un Vis frumos ºi vag.
Prin câmpi, în coptul zilei ºi-al sevelor imense.

Dar cad, strivit de-arome de iarbã ºi copac,
ªi-o groapã sap cu faþa-mi sã-nnãbuº Reveria
Muºcând lut cald în care-ncolþeºte liliac.

ªi-aºtept, în scufundare, sã urce nostalgia...
- Estimp, Azurul râde-n frunziºul efemer,
În care zburdã pãsãri ºi ciripesc spre cer.