M-am regăsit. Ce dor mi-era de mine,
Copilul visător de altădată!
Mă simt plutind – privirea mea-nsetată
Se pierde-n orizonturi largi, senine.

De-acum, ispititori, în van mai cată
Viclenii ochi ... îi știu atât de bine!
O, nu mai tremur când mă uit la tine,
Și azi te iert, căci rana-i vindecată.

Iar visul tău – ca pânza Penelopii –
Se țese ziua, noaptea se destramă ...
Noian de întuneric ne desparte !

Zadarnic zâmbitoare te apropii,
Și glasul tău tremurator mă cheamă –
Tot mai străină-mi ești, tot mai departe ...