Se întristase luna. Albi serafimi plângând
Cu-arcuºu-n mâini, prin somnul florilor curgând
Scoteau din cupa tãinuitã a-mbolnãvitelor viole
Suspine de cristale prelinse pe-azurul micilor corole.

Era sfinþita zi a-ntâiului sãrut
ªi visul crud din suflet mi-a pãscut
Sorbind din plin balsamul tristeþilor pãgâne,
Ce fãrã de regrete în veci de veci rãmâne,

În inima din care un suflet a cules
Un vis. ªi rãtãcind cu ochii în eres,
Deodatã-mi apãruºi în faþã pe strada largã ºi pustie
Zvârlind prin umbrele-nserãrii înfiorãri de veºnicie.

Da, am ºtiut;erai aceeaºi zânã
Care-n copilãrie mi-erai în somn stãpânã.
Atunci din mâna-ntredeschisã cerneai pe visele-mi curate
Ninsoarea albelor buchete de stele mari ºi parfumate.